Poveste si adevar in legenda sirenelor

„Intai si-ntai sosi-vei la sirene/ Acelea care-ademenesc pe oameni…”

(Homer, Odiseea; trad. G. Murnu)

• Solzii de crocodil sunt surprinzător de puternici, arată un studiu
• Un studiu arată că muștele sunt mai vulnerabile decât albinele la schimbările climatice

Poetul antic Homer, in poemul Odiseea care istoriseste calatoria lui Ulise, dupa razboiul troian, inapoi spre insula-i natala, Ithaca, pomeneste de aceste femei ale marii, care traiau pe o insula si ademeneau, cu glasurile lor, calatorii care-si gaseau apoi moartea pe insula fermecata. Ulise si ceilalti navigatori de pe corabie au scapat cu viata urmand sfatul vrajitoarei Circe: Ulise a fost legat zdravan de catarg, pentru a nu putea parasi corabia, iar tovarasii sai si-au astupat urechile cu ceara, ca sa nu auda cantecul vrajit. Nu stim exact cum aratau aceste sirene in viziunea lui Homer; se pare, ca pentru grecii antici, sirenele erau niste femei cu coada de pasare!

In schimb, doua mii de ani mai tarziu, in Evul Mediu, toata lumea stia ca sirenele sunt niste femei cu coada de peste si glas ademenitor, pe cat de frumoase, pe atat de primejdioase. (Dar nu era ceva nou: credinte despre fapturi jumatate om-jumatate peste existau si cu cinci milenii I. Hr. Babilonienii credeau intr-un zeu cu coada de peste, numit Oannes, iar mitologia greaca e plina de zeitati marine cu cozi de peste.)

Chiar si in secolul al XIX-lea, oamenii inca mai credeau in existenta sirenelor. La balciuri, prin circuri, erau expuse asa-numite sirene – niste falsuri dibaci alcatuite, din  parti provenind de la animale diferite, de pilda capete si trunchiuri de maimuta la care erau atasate cozi de peste. Alteori, pesti precum pisicile ori vulpile de mare erau prelucrati astfel incat sa arate ca niste mumii ale unor fapturi ciudate, ce corespundeau reprezentarilor din “imaginarul colectiv” cu privire la sirene.

Totusi, pornind de la ideea ca, intr-o legenda, ceva-ceva tot trebuie sa fie adevarat, multi s-au straduit sa descopere samburele de adevar din legenda sirenelor.

Cel mai logic a fost sa se presupuna ca acei calatori care povesteau despre sirene vazusera cine stie ce animal ciudat, necunoscut europenilor, avand o oarecare aparenta de faptura feminina, iar imaginatia povestitorilor, dorinta lor de a-si ului ascultatorii si inevitabila distorsionare a informatiei trecute din gura in gura facusera restul. Dar ce animal putea fi acela? Pai, cel mai probabil, chiar o sirena. Numai ca zoologii de azi inteleg prin sirene altceva decat calatorii din Evul Mediu.

E vorba despre sirenieni, un grup de mamifere acvatice care cuprinde azi numai patru specii, impartite in doua familii: Trichechidae sau Manatidae (cu trei specii – posibil patru, dar inca nu e stabilit cu precizie – numite  lamantini, care traiesc in ape dulci) si Dugongidae, care mai cuprinde, in ziua de azi, doar o singura specie: dugongul sau vaca de mare (Dugong dugon), o specie marina. O alta specie inrudita cu dugongul, numita vaca de mare a lui Steller, a disparut in urma cu cca. 200 de ani, exterminata de om.

Sirenienii provin din mamifere terestre care, in urma cu milioane de ani, au patruns in mediul acvatic, dobandind treptat adaptari specifice. Isi duc viata in apele putin adanci din apropierea coastelor oceanice si in estuarele unor fluvii, in rauri si lacuri mari. Se hranesc exclusiv cu plante, avand in ecosistemele acvatice un rol echivalent cu cel al erbivorelor mari in ecosistemele terestre.

Sirenele marii

Dugongul, extrem de interesant pentru zoologi de vreme ce e singurul mamifer erbivor marin, nu are, din nefericire, o relatie prea pasnica cu oamenii; timp de secole, acestia l-au vanat intens pentru carne si grasime. Iata un scenariu propus de zoologi pentru a explica originea mitului sirenelor: aceste animale (dugongii) obisnuiesc sa se hraneasca sub apa, rontaind plante acvatice. Cand sunt deranjate de apropierea unor intrusi, se ridica la suprafata, scotand din apa capul si partea superioara a trunchiului, cu tulpinile plantelor acvatice atarnandu-le pe cap ca niste plete. Probabil, asa se explica faptul ca in multe versiuni a ale legendelor despre “oameni ai marii” se spune ca acestia au parul verde. Femelele au mamelele situate in regiunea toracica, asa ca, aproape de pieptul mamelor, pot fi zariti uneori niste pui – cea mai elocventa imagine care evoca feminitatea. Adaugati la asta faptul ca, pe vremea aceea, calatoriile pe mare puteau dura saptamani sau luni in sir…

Dupa un atat de lung rastimp de singuratate, nu-i de mirare ca bietii marinari vedeau – sau isi imaginau – aceste fapturi greoaie ca pe niste femei ale apelor. (Parca si auzi comentariile pe care le faceau, in vreme ce se uitau, de pe puntea vasului ori de pe mal, la ciudatele sirene grasane care se balaceau la mica departare de ei!) Iar cum, la intoarcerea pa uscat,  aceste povesti – istorisite, pesemne, in special la carciuma – treceau din gura-n gura, fiecare le inflorea la randul lui, insistand asupra laturii spectaculoase, adaugand amanunte senzationale menite sa-i lase pe ascultatori cu gura cascata… si uite asa, de la niste mamifere acvatice greoaie si cu ierburi ude pe cap, se ajungea la niste frumoase si ispititoare femei ale apelor. Era ca si cum ar fi jucat “telefonul fara fir” timp de mai multi ani si mai multe generatii.

Ce se intampla azi cu aceste sirene marine? Ca multe dintre animalele care s-au ciocnit cu oamenii si civilizatia lor, nu o duc foarte bine. Odinioara, dugongii populau aproape toate apele de coasta din Oceanul Indian, din Marea Rosie pana in estul Africii. Azi, populatiile s-au redus mult: habitatele preferate ale dugongilor (ape putin adanci, bogate in plante marine) au fost afectate de poluare; animalele au fost mult vanate pentru carne si grasime (si, dupa anumite opinii, inca mai sunt, in India si Sri Lanka), fiind o prada usoara pentru vanatori din pricina vitezei mici si a rezistentei scazute la efort. In plus, nasc doar cate un pui, odata la cativa ani, avand asadar un ritm de inmultire lent. Mai pot fi vazute grupuri de dugongi in apele Australiei (unde sunt protejati), in Marea Rosie, in stramtoarea ce desparte India de Sri Lanka… dar sunt putini si, in continuare, ameninatati.

Lectiile trecutului

Cea mai apropiata ruda a dugongului a cazut deja victima omului. Vaca de mare a alui Steller (Hydrodamalis gigas), o specie de mari dimensiuni (ajungea la 8 metri lungime si aproape 6 tone greutate, de trei ori mai mari decat un dugong) era un animal care, ca si dugongul, era adaptat vietii in apele putin adanci din preajma coastelor. Fosilele gasite arata ca, in urma cu 100.000 de ani, specia era raspandita in nordul Pacificului, din Japonia pana in California.

Cand a fost descoperita de europeni, in 1741, aria ei de raspandire se restransese deja la doua insule subarctice (insulele Bering si Copper, care alcatuiesc arhipelagul numit Insulele Comandorului) din Marea Bering. Specia a fost descrisa de Steller, medicul si naturalistul unei expeditii trimise de tarul Petru cel Mare si condusa de Vitus Bering. O furtuna puternica a despartit cele doua corabii cu care pornisera exploratorii; una dintre nave a naufragiat si echipajul a fost nevoit sa petreaca iarna pe o insula, pana atunci necunoscuta, care avea sa se numeasca de atunci Insula Bering. Multi dintre exploratori, inclusiv Vitus Bering, s-au imbolnavit de scorbut si au murit. Cei ramasi in viata si-au datorat supravietuirea unui mamifer acvatic – si el necunoscut pana atunci – numit apoi vaca de mare a lui Steller. Pentru naufragiati, uriasele vaci de mare, atat de blande incat se hraneau fara teama in apele de la mal, in apropierea oamenilor, au fost o sursa de hrana usor accesibila.

Dupa ce Steller a publicat descrierea speciei, vanatorii de animale cu blanuri pretioase – era o indeletnicire infloritoare in regiunea aceea si in vremea respectiva – au socotit-o si ei la fel de utila ca si naufragiatii, intrucat le asigura supravietuirea pe coastele nordice in timpul iernii. Carnea si grasimea serveau drept hrana, iar din pielea groasa si rezistenta, vanatorii confectionau, la fata locului, barci, intinzand pieile pe un schelet de lemn. Vanatorii intrau pur si simplu in apa mica din apropierea malului, se apropiau de pasnicii uriasi care “pasteau” linistiti si ii strapungeau cu harpoanele, de care trageau apoi pana cand animalele, epuizate de pierderea de sange, puteau fi ucise cu lovituri de cutit. Existenta acestei specii a contribuit la cucerirea Marii Bering de catre europeni, dar acest ajutor pe care, fara voia ei, l-a dat omului, i-a fost fatal. N-a fost nevoie decat de un sfert de veac pentru ca marea sirena sa dispara. Ultimul exemplar a fost ucis in 1768.

Sirenele de apa dulce: lamantinii

Cunoastem pana cum trei specii: lamantinul american (Trichecus manatus), cel amazonian (Trichecus inunguis) si cel african (Trichecus senegalensis). (Recent, Marc von Roosmalen, un cunoscut biolog si explorator al Amazoniei, a publicat o comunicare privind descoperirea, in America de Sud, a unei noi specii de lamantin, de mici dimensiuni, care traieste in raul Arauazinho. Deocamdata, insa, nu toti zoologii sunt convinsi ca e vorba despre o noua specie.)

Lamantinii sunt adaptati vietii in apele dulci ale fluviilor sau in cele salmastre ale estuarelor, rareori patruzand si in oceane. Pasnicele sirene rotofeie pasc pe fundul acestor ape, hranindu-se mai ales cu plante acvatice (nu alge, ci plante superioare). Numeroase adaptari fiziologice le permit sa profite de acesta sursa de hrana. Plantele superioare din apele dulci contin mult siliciu care, in mod normal, ar produce uzura foarte rapida a dintilor. Lamantinii, care se hranesc cu aceste delicatese abrazive, au o adaptare unica printre mamifere: dintii din fata, tociti, cad periodic si sunt inlocuiti de alti dinti care se formeaza in partile posterioare ale maxilarelor si migreaza lent (cam 1 mm pe luna) spre partea din fata a gurii.

Plantele acvatice contin cantitati mici de substante nutritive, astfel ca lamantinii (care ajung la 4 metri lungime si 100 kg greutate) au nevoie de volume mari din acesta hrana. In mod corespunzator, intestinele au o lungime impresionanta (peste 45 metri!), adaptare caracteristica, de altfel pentru erbivore. Bacteriile prezente in intestin produc cantitati mari de gaz, care ar dezechilibra corpul in apa, daca n-ar exista adaptari compensatorii. Astfel, oasele lamantinilor sunt masive, cu densitate mare, foarte grele; plamanii se intind in tot lungul cavitatii corpului, incarcatura gazoasa fiind astfel mai uniform repartizata, iar corpul este usor turtit. Toate aceste caracteristici ajuta lamantinii sa-si pastreze echilibrul in apa. O alta adaptare la continutul scazut de substante nutritive este metabolismul lor lent; de aceea, lamantinii se misca incet si nu pot supravietui decat in ape cu temperaturi relativ ridicate.

Blandele sirene de apa dulce sunt, din pacate, si ele amenintate cu disparitia. Carnea lor gustoasa, comportamentul lor bland, miscarile lente si rata de inmultire foarte scazuta (o femela, desi poate trai cateva zeci de ani, naste in cursul vietii doar cativa pui) reprezinta o combinatie primejdioasa de factori, care a dus la imputinarea acestor mamifere. Chiar daca azi nu mai sunt vanate atat de intens ca in trecut, au aparut alte amenintari. Ape poluate, barci cu motor, care ranesc sau chiar omoara multi dintre ei… Aceste necazuri le au mai ales lamantinii din Florida, care au ghinionul sa traiasca intr-o zona cu populatie umana densa si cu o intensa activitate turistica. In schimb, lamantinii din bazinul Amazonului patimesc mai cu seama din cauza vanarii de catre localnici. Carnea de lamantin prajita in propria ei grasime este un fel de mancare extrem de pretuit in regiunile tropicale sudamericane. Nu numai localnicii au exploatat astfel lamantinii, ci si colonistii europeni care, pana pe la jumatatea secolului XX vanau anual zeci de mii de astfel de animale si comercializau carnea si pieile.

Chiar si azi, desi comertul cu carne de lamantin a fost interzis, iar mare parte din populatia riverana din bazinul Amazonului migreaza la orase, renuntand sa mai vaneze lamantini, numarul acestor animale e destul de mic. Mai sunt si plasele de pescuit, in care se incurca multi lamantini; nemaiputand sa iasa la suprafata pentru a respira, sufera o moarte groaznica, prin inec. Autoritatile din regiune si organizatiile neguvernamentale duc intruna munca de lamurire in randul pescarilor autohtoni, incercand sa-i convinga sa supravegheze atent plasele si sa elibereze imediat lamatinii prinsi accidental in ele. In regiunea braziliana a Amazoniei, au fost infiintate, incepand din 1977, cateva rezervatii in care printre, alte specii, sunt protejati lamantinii amazonieni.

Ce legatura are lamantinul cu hidrocentrala?

Ca lamantinii au un loc si un rost in complicatul echilibru al ecosistemelor naturale, e usor de inteles; e insa remarcabil faptul ca aceste sirene dolofane au un rol util chiar si in lumea superthnologizata creata de oameni. Recent, lamantinii au inceput sa fie apreciati pentru importanta lor in intretinerea canalelor de irigatie, a lacurilor de acumulare, a barajelor artificiale, pe care le curata de plantele acvatice in exces. Fara astfel de interventii igienice, inmultirea excesiva a plantelor determina intensificarea evaporarii apei; tulpinile lungi si abundente stanjenesc navigatia, pot bloca partile in miscare al utilajelor hidroenergetice, iar prin descompunerea materiei vegetale sunt eliberate substante care intoxica vietuitoarele acvatice si corodeaza partile metalice ale acelorasi utilaje.

Pe deasupra, plantele supra-abundente impiedica patrunderea unei cantitati suficiente de lumina, iar in lipsa acestuia scade cantitatea de plancton – ansamblul de organisme marunte care constituie baza piramidei trofice – astfel incat populatiile de pesti, lipsite de hrana suficienta, au de suferit. Introducerea lamantinilor in astfel de ape (asa cum se procedeaza in Florida) corecteaza aceste dezechilibre. Exista asadar, un motiv in plus pentru a proteja aceste sirene de apa dulce; altfel, in curand, ar putea deveni si ele o legenda.

Cu miscarile lor lenese si infatisarea lor atat de blanda, pasnice, dar inca prea putin cunoscute, caci nu sunt usor de studiat, sirenele adevarate  – atatea cate mai traiesc azi – sunt prezente stranii intr-o lume in care totul tinde sa devina tot mai rapid si mai violent. Chiar daca stiinta moderna le-a dat un nume si le-a incadrat intr-o clasificare zoologica, sirenele noastre contemporane – lamantini si dugongi – sunt inca niste animale misterioase, tot atat de bizare si fascinante ca si  legendarele fapturi cu cozi de peste, create de imaginatia oamenilor si carora sirenienii le-au servit drept model.

CITESTE SI:

• Uriasii din adancuri (I) & Uriasii din adancuri (II)
• TOP 10 cele mai importante animale disparute din Romania
• Nomura – Invazia din adancuri